Nobody cares

De-aş putea spune cât de grea mi-e inima uneori, aş face-o. De-aş putea spune în câte lacrimi se îneacă sufletul meu seară de seară aş face-o. Dar cui i-ar păsa? Cui i-ar păsa suficient de mult încât să mă asculte, să mă înţeleagă?  Dar mai ales cine mai este capabil să îşi scoată inima din piept, s-o pună pe tavă şi să lase oamenii să facă experimente de iubire pe ea? Eu una, nu.  Mi-am învăţat lecţia. Am învăţat că lumii nu îi pasă, lumea e doar curioasă. Întâlneşti o persoană, care pare că în sfârşit te înţelege, că îţi este aproape, că ţi-e punct de sprijin; şi toate astea pentru ca într-o zi să folosească tot ceea ce îi împărtăşeşti împotriva ta.

Întâlnim oameni şi oameni, cu fel şi fel de inimi, dar niciunul din ei nu va înţelege ce se întâmplă cu sufletul tău mai mult decât o faci tu. Aşa că nu te obosi şă spui lumii câte nopţi plângi cu capul adâncit în pernă, nu te obosi să le spui cât de mult te doare răutatea lor, nu te obosi să le spui că îţi pasă de ei, nu le spune că ai sentimente – pentru că în fond, oricum nu vor ţine cont. Oricât de multe părţi din tine le-ai pune pe tavă, tot te vor călca în picioare fără nici cea mai mică urmă de regret.

Mã tem..

„E starea aceea fragila, transparenta, in care speri ca, de data aceasta, miracolul se va intampla, dar nu ai curajul sa recunosti. E starea aceea de ameteala a sufletului si de zvacnet al gandului. E dintr-o parte in alta a inimii si-a visului doar ravasire, doar emotie, doar lumina. Doar teama.

Inceputurile povestilor de dragoste sunt, cateodata, mai frumoase decat povestile insesi. Dar si caderea in haul ramas in locul unei mari sperante poate durea uneori mai tare decat dor marile despartiri, marile tradari.

Cu ce inima sa sper ca asta data va fi bine, cu ce ramasite de curaj sa ma arunc sa iubesc din nou cand am cazut de atatea ori, si-mi sunt sperantele zdrelite si insangerate? As vrea sa mai cred, dar ma cutremur de frica. Implor credinta in dragoste sa se intoarca la mine, insa, precum cei torturati indelung, tresar in somn si-s gata sa racnesc de groaza ca, poate, si de data asta eu sunt in stare sa simt ca-i iubire acolo unde-mi vor fi date din nou doar iluzie, doar joc, doar parfum de neant.

Si, totusi, cu ce suflet sa spun NU tresaririi mele mistuite de flacara, cu ce uitare sa-mi sterg urma sarutului lui de pe buze, cu ce curgeri de ape sa spal mangaierea aceea care m-a facut sa ma simt cea mai frumoasa femeie din lume?!

Eu, cea mai curajoasa dintre femeile lumii, ma tem sa iubesc din nou. Eu, cea mai dependenta de dragoste dintre toti locuitorii planetei, imi port cu demnitate sevrajul. Imi pedepsesc dorinta sa stea incatusata sub coaste. Si astept, cu lasitate, un semn de dragoste mare, ca sa pot sa iubesc si eu fara teama. Sau macar un semn de mica iubire. Sau macar un semn. O batere din pleoape. Un suspin. Un gand. Ceva…”