De-aş putea spune cât de grea mi-e inima uneori, aş face-o. De-aş putea spune în câte lacrimi se îneacă sufletul meu seară de seară aş face-o. Dar cui i-ar păsa? Cui i-ar păsa suficient de mult încât să mă asculte, să mă înţeleagă? Dar mai ales cine mai este capabil să îşi scoată inima din piept, s-o pună pe tavă şi să lase oamenii să facă experimente de iubire pe ea? Eu una, nu. Mi-am învăţat lecţia. Am învăţat că lumii nu îi pasă, lumea e doar curioasă. Întâlneşti o persoană, care pare că în sfârşit te înţelege, că îţi este aproape, că ţi-e punct de sprijin; şi toate astea pentru ca într-o zi să folosească tot ceea ce îi împărtăşeşti împotriva ta.
Întâlnim oameni şi oameni, cu fel şi fel de inimi, dar niciunul din
ei nu va înţelege ce se întâmplă cu sufletul tău mai mult decât o faci
tu. Aşa că nu te obosi şă spui lumii câte nopţi plângi cu capul adâncit
în pernă, nu te obosi să le spui cât de mult te doare răutatea lor, nu
te obosi să le spui că îţi pasă de ei, nu le spune că ai sentimente –
pentru că în fond, oricum nu vor ţine cont. Oricât de multe părţi din
tine le-ai pune pe tavă, tot te vor călca în picioare fără nici cea mai
mică urmă de regret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu